Orientarea cu ajutorul busolei

Publicat: Vineri, 23 Octombrie 2009 Tipărire Email
Share

"Drumetia cere rabdare, convingere, hotarâre, pasiune … Noi nu batem recorduri. Cautam sanatate si frumusete, aer si privelisti, lumina si libertate."

În vorbirea de toate zilele a devenit familiar termenul orientare, în sensul de a găsi soluţia, atitudinea cea mai bună într-o anumită împrejurare, a acţiona adecvat.O altă definiţie a termenului, mai veche, înţelegea prin orientare acţiunea de „a recunoaşte, a găsi drumul pentru a ajunge la destinaţie".

Orientarea turistică sportivă a apărut în ţările scandinave, cel dintâi concurs desfăşurându-se în 1897 în Norvegia. Răspândirea orientării ca sport în afara teritoriului scandinav s-a făcut abia după 1945, iar după organizarea de campionate naţionale într-o serie de ţări, s-a ajuns în 1962 la desfăşurarea primului campionat mondial de orientare într-o altă ţară scandinavă, Finlanda.
Indiferent de felul în care a apărut sau s-a format, într-o ţară sau alta, orientarea ca activitate sportivă, regulile au fost rapid uniformizate, hărţile întocmite după aceleaşi principii, sistemul de desfăşurare a competiţiilor generalizat. S-au constituit organisme naţionale specializate (comisii centrale, comitete, federaţii) şi, bineînţeles, Federaţia Internaţională de Orientare (I.O.F.).Orientarea este practicată azi ca sport de performanţă în probe ca: individual, ştafetă, cursă lungă (până la 30 km), întrecere de noapte, întreceri cu mai multe etape (2 – 7 zile consecutive), pe schiuri etc.

In România, activitatea a început sub formă de „Orientare turistică", despărţindu-se apoi şi devenind ramură de sine stătătoare, avînd, ca sport, caracteristicile solicitate (întrecere, regulamente proprii, clasificare sportivă, sistem competiţional etc). Continuă să cocheteze cu turismul însă, datorită faptului că întrecerile se desfăşoară în apropiere de obiective turistice, în zone pitoreşti, făcîndu-se uz de amenajări turistice (campinguri, moteluri, cabane etc). Orientarea turistică înseamnă, de fapt, orientarea pe marcaje, parcurgerea necompetitivă a traseelor turistice existente, orientarea cu ajutorul hărţii turistice obişnuite în zonele de munte sau oriunde, pentru că, în definitiv, şi un automobilist care consultă ghidul pentru alegerea unei rute face tot orientare turistică.

Harta şi busola sunt instrumentele principale în orientarea turistică, deci cunoaşterea elementelor busolei este indispensabilă.

Pentru determinarea locului de statie, se orienteaza harta spre N; se aleg 2 - 3 repere distincte din teren care sunt reprezentate si pe harta si se apreciaza succesiv de la locul unde suntem opriti (punct de statie) distantele pâna la reperele mentionate. Cu ajutorul scarii (din indicatorul hartii), se verifica aceste distante pe harta. De asemenea si cu ajutorul tablelor si sagetilor indicatoare si a timpului scurs de la întâlnirea lor. Daca apreciarea facuta în teren corespunde cu masuratorile facute pe harta, ati reusit sa determinati locul unde va aflati urmând sa decideti continuarea drumului si directia în care trebuie sa va îndreptati.

Pentru determinarea azimutului unei directii se cauta în teren un obiectiv cunoscut - punct fix, pe directia respectiva. Apoi stabilim directia N, acul magnetic sa fie cu vârful pe litera "N" sau "360". Din aceasta pozitie se roteste cadranul gradat pâna când, privind cu ochiul prin catare spre înaltator, se observa obiectivul ales. Valoarea gradatiei (de pe cadran) din dreptul semnului este chiar azimutul directiei pe care dorim sa o urmam. Respectând aceasta putem ajunge la obiectivul propus chiar daca din "drumul" nemarcat ales ad-hoc nu mai avem posibilitatea sa vedem reperul ales datorita denivelarilor de teren, a padurii sau a noptii.

Trebuie, totusi, avut în vedere faptul ca determinarea directiei se realizeaza cu aproximatie deoarece o eroare de citire de 1 grad de pe cadran poate da o eroare de 20 de m în teren pentru fiecare km distanta.

Masurând cu rigla busolei, calendarului de buzunar sau apreciind din ochi, putem afla, cu aproximatie, ce distanta este în linie dreapta în realitate, între punctul de statie si obiectivul spre care ne îndreptam sau între doua obiective vizate. Rigla se află pe marginile suport; cu ajutorul ei putem măsura distanţa între 2 repere de pe hartă, transformând lungimea măsurată în lungime adevărată aeriană. Unele busole au rigla încadrată la scară, citirea distanţelor făcându-se direct.

Lupa se foloseşte în cazul în care elementele de pe hartă sunt greu observabile şi este necesară mărirea acestora.

Cadranul gradat are un rol foarte important în orientarea cu hărţi şi după azimut sau viză (unghiul dintre direcţia oarecare şi direcţia N – S, măsurat în direcţia inversă a acelor de ceasornic); cadranul este mobil, putându-se roti la 360 de grade, şi are însemnate punctele cardinale.

Acul magnetic este elementul cel mai important al busolei şi arată tot timpul direcţia N – S; jumătatea acului care arată nordul este colorată cu roşu, iar la unele busole vârful acestui ac este fosforescent, asigurându-se în acest fel orientarea pe timp de noapte.

Liniile nordului se rotesc odată cu cadranul, având indicată direcţia N; se folosesc pentru orientarea hărţii şi luarea vizei(azimutului).

În general, drumetii antrenati pot aprecia distante în teren muntos de pâna la 500 m, cu o eroare de 10 15 %; peste aceasta marime erorile cresc. În apreciere se va tine seama de:

  • marimea aparenta - obiectele par mai mari cu cât sunt mai apropiate, sau obiectele mai mari par mai apropiate decât cele mai mici aflate la aceeasi distanta;
  • departarea aparenta - obiectele par mai apropiate când detaliile lor sunt mai clare, sau în conditii de vizibilitate buna si mai îndepartate la vizibilitate scazuta (caldura mare, ceata, ploaie). Obiectele luminate (creste însorite) sau în culori deschise par mai apropiate decât cele slab luminate sau de culoare închisa la aceeasi distanta.

Se apreciaza ca simtul vazului este normal daca ochii pot vedea: figura unui om de la 500 m; mersul si miscarea bratelor de la 750 m; trunchiurile si coroanele copacilor de la 3000 m; oameni izolati si deplasarile drumetilor pe creste de la 1500 - 2000 m.

În legatura cu marimea aproximativa a obiectului vizat (H) se apreciaza ca: un stâlp indicator cu paleta are 2 m de la sol; un refugiu are 2,5 - 3 m de la sol; o cabana (cu parter si pod) are 6 - 7 m de la sol. Aprecierea distantelor pe harta se face cu ajutorul "scarii", adica acel raport dintre dimensiunile reale din teren si cele redate pe harta. Aceasta scara este înscrisa în indicatorul hartii (adica locul în care apare denumirea muntilor, autorul hartii/ghidului turistic si legenda semnelor conventionale) sub urmatoarele forme:

  •  ca fractie (1/ sau 1: la 50000; 25000 sau 20000), care arata de câte ori a fost redusa unitatea de masura din teren;
  • ca egalitate (1 Km = 1 cm), care arata direct cu cât este egal pe harta o unitate din teren si
  •   cel mai frecvent în hartile turistice, printr-o linie marcata pe care sunt înscrise distantele care arata cu ce distanta reala din teren este egal segmentul considerat pe harta.

Pe munte, în aprecierea distantelor trebuie tinut cont de gradul de înclinare a pantelor si alte dificultati naturale, cu care se corecteaza (ca timp) distanta aproximativa de pe harta. Gradul de înclinare a pantelor se poate vedea pe harta, dupa distanta mai apropiata (înclinare mai mare) sau mai îndepartata (înclinare mai mica) a curbelor de nivel (linii de culoare maro pe care apare din loc in loc înscrisa valoarea altitudinii).

În cazul în care nu avem busolă şi vrem să ne orientăm pe hartă, este necesară determinarea unor repere vizibile clare. După determinarea poziţiei lor pe hartă, se va mişca harta astfel încât poziţia reperelor alese din jurul nostru să corespundă cu poziţia lor pe hartă (reorientată în noua poziţie). Pe parcursul deplasării se urmăreşte ca harta să fie orientată după poziţia din jurul nostru.

Citirea unei hărţi se poate realiza numai printr-o cunoaştere temeinică a elementelor care o compun. Toate acestea creează celui care foloseşte harta o imagine reală a terenului care îl înconjoară, precum şi a viitorului traseu care va fi parcurs.

Scara hărţii este raportul care ne arată de câte ori a fost micşorat terenul (lungimile şi suprafaţa) pentru a fi reprezentat pe hartă. Scara poate fi reprezentată sub 2 forme: numeric / grafic. Scara numerică este cea mai des întâlnită. Ea este exprimată sub forma unei fracţii al cărei numărător reprezintă unitatea de măsură, iar numitorul este numărul care arată de câte ori liniile din teren sunt reduse pe hartă. Exemplu: 1:25000, 1:10000 etc.

Pentru uşurarea utilizării scării numerice este bine să se reţină următoarea regulă: dacă de la numitorul scării se vor tăia ultimile 2 zero-uri, atunci numărul rămas indică câţi metri reprezintă pe teren un centimetru de pe hartă. Scara grafică este reprezentată printr-o linie dreaptă divizată în părţi egale. Pe scările grafice se arată prin cifre care este distanţa în metri corespunzătoare unei diviziuni. Se foloseşte mai mult pe hărţile turistice.

Direcţia Nord este un alt element care apare pe hartă sub forma unor linii subţiri verticale paralele între ele, indicând direcţia N prin săgeţile de la unul din capete. Dacă nu există aceste linii, obligatoriu harta va avea indicată direcţia N printr-o simplă săgeată.

Semnele convenţionale sunt esenţiale pe o hartă şi sunt prezentate într-o listă de la marginea hărţii numită legenda hărţii.

Accesări: 20010
 

proalpin.ro