CH. Ozonul (O3) greacă ozein - miros este format din trei atomi de oxigen fiind o moleculă instabilă care după un timp scurt se descompune în oxigen molecular (O2). El este un oxidant puternic din care cauză este dăunător omului, producând dureri de cap, fiind iritant, caustic al mucoaselor respiratorii.
Primul care descopera (1839), izoleaza si denumeste ozonul este chimistul german Christian Friedrich Schönbein, in timpul unor experimente de electroliza a apei conduse la Universitatea din Basel.
Walter Noel Hartley identifica pentru prima data (1880) propritetea ozonului de a absorbi radiatia UV.
Fizicianul german Erich Rudolf Alexander Regener publica o lucrare (1934) in care ilustreaza mecanismul de descompunere a ozonului sub actiunea radiatiei UV.
Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de Soare. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ, ar fi dăunătoare vieţii de pe planetă. Stratul de ozon este situat în stratosferă, întinzându-se de la 15 la 50 de km, fiind însă cel mai concentrat la 20-25 km. Practic, este vorba de aer ozonat şi nu de ozon pur, având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales azot şi oxigen).
în stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. Moleculele obişnuite de oxigen, O2, scindează în atomi de oxigen, O. Aceştia se unesc cu moleculele de oxigen formând ozonul, O3. În timp, ozonul se descompune din nou în oxigen normal O2 şi atomi singulari de oxigen, O.
Sustinem
