Este România pregătită pentru economia circulară?

Ce este economia circulară

Conceptul de economie circulară spune, foarte concis, că, pentru a se armoniza nevoile de dezvoltare sustenabilă ale omenirii pe termen lung, este necesară optimizarea consumurilor de resurse astfel încât să risipim cât mai puţin şi să refolosim cât mai mult. Îmbunătăţirea utilizării resurselor trebuie să atingă un astfel de prag încât cantitatea de resurse naturale consumate net (adică cele extrase pentru prima dată din mediul natural) să nu pună în pericol ritmul lor de refacere naturală, în cantităţi suficiente pentru generaţiile viitoare. Este, altfel spus, o redefinire a expresiei “dezvoltare durabilă” a celebrei Comisii Bruntland, focalizată pe resurse.

Practic, economia circulară presupune eficientizarea resurselor pentru a produce mai multă valoare economică cu aceleaşi sau cu mai puţine resurse. Cum se poate obţine acest obiectiv? După un proces îndelungat de consultări între ţările membre, reprezentanţii asociaţiilor de producători din Europa şi organizaţiile non-guvernamentale interesate de promovarea economiei circulare (între care cele din Marea Britanie şi Olanda au jucat un rol foarte important), Comisia Europeană a ajuns să creioneze şi să aprobe câteva măsuri concrete, cu ocazia pachetului legislativ “economia circulară”. Acestea constau din:

• Introducerea unor rate de reciclare obligatorii pentru diferitele categorii de deşeuri, cascadate ulterior, în baza obligaţiilor EPR (Extended Producer Responsibility/ Responsabilitatea Extinsă a Producătorului), companiilor care introduc pe piaţă bunuri ce rezultă ulterior în deşeuri. De exemplu, deşeurile de mase plastice, sticlă, metale, hârtie şi carton, ca şi deşeurile biodegradabile, nu vor mai fi acceptate pentru depozitarea finală.
• Introducerea obligativităţii reproiectării produselor cu două obiective: a) creşterea proporţiei materiilor prime provenite din reciclare în totalul materiilor prime utilizate de companii; şi b) creşterea gradului de reciclabilitate a produselor la finele ciclului de viaţă, concomitent cu rescrierea Codului European al Deşeurilor în vederea reconsiderării unor deşeuri drept materii prime secundare.
• Adoptarea de instrumente economice de promovare a reutilizării şi stimulare a simbiozei industriale şi a produselor mai ecologice.
• Creşterea ratei de reciclare a deşeurilor municipale la minimum 65% până în anul 2030.
• Creşterea ratei de reciclare a deşeurilor de ambalaje la minimum 75% până în 2030.
• Plafonarea ratei de eliminare finală pentru toate categoriile de deşeuri la un maxim de 10% până în anul 2030, inclusiv prin instrumente fiscale şi de de coerciţie, precum interzicerea depozitării deşeurilor colectate separat şi suprataxarea depozitării deşeurilor.
• Reducerea cu 50% a deşeurilor alimentare până în 2030.
• Introducerea de standarde şi obligaţii minime la utilizatorii de apă cu privire la ratele de recirculare obligatorii, în funcţie de sector.

După cum se poate observa, obligaţiile legale rezultate din pachetul “economiei circulare” nu se referă doar la deşeurile municipale şi serviciile de salubrizare, ci mai degrabă la sectoarele industriale care introduc pe piaţă bunuri şi ambalaje care ajung, ulterior folosirii, deşeuri ce trebuie recuperate pentru valoarea lor economică sau pentru minimizarea impactului asupra mediului.

Motivaţiile conceptului de “economie circulară” în Europa

Chiar dacă, la prima vedere, conceptul de economie circulară pare să fie motivat de raţiuni de mediu, totuşi majoritatea rapoartelor şi a documentelor care fundamentează pachetul legislativ aprobat în 2015 subliniază o paletă mai largă de motivaţii şi cu implicaţii mult mai profunde asupra evoluţiei economiei europene pe termen mediu şi lung.

Specialiştii Comisiei Europene afirmau recent, într-un raport al Platformei UE pentru evaluarea eficienţei utilizării resurselor, că, “Eficiența în utilizarea resurselor nu înseamnă doar să fim ‘verzi’, oricât am fi de încântați de asta”.

În contextului volatilităţii tot mai crescute a preţurilor materiilor prime de bază din ultimii ani, economia europeană a înregistrat una dintre cele mai prelungite perioade de încetinire a creşterii economiei, aceasta fiind dependentă foarte mult de resurse primare importate de pe alte continente.
Experienţa colaborării energetice cu Rusia s-a dovedit profund dezamăgitoare pentru liderii europeni, nici unul din marile proiecte energetice nefiind realizat până în prezent, Rusia dovedindu-se un partener în care nu se poate avea încredere şi un jucător foarte abil în a specula slăbiciunile economiei europene, mai ales în ce priveşte deficitul de resurse primare energetice de pe bătrânul continent. De aceea, atunci când au propus pachetul economiei circulare, liderii UE au insistat ca el să fie luat în considerare de patronate şi asociaţiile industriaşilor drept decizia fermă a UE de a se proteja cât mai mult de riscurile volatilităţii preţurilor pe pieţele internaţionale şi de a reduce dependenţa de resursele energetice ale Rusiei. Aşadar, avem de-a face cu o motivaţie care ţine de securizarea economiei europene.

Mai mult, am fi naivi dacă am ignora faptul că, dacă UE încearcă să se apere tot mai mult de “inamicii” externi, în interiorul UE nu ar exista războaie economice între statele membre şi între anumite companii şi altele. Dimensiunea industriei de lobby de pe lângă Comisia şi Parlamentul European este incredibilă, semn că interesele comerciale aflate în joc sunt uriaşe. Este cunoscut faptul că firmele din multe sectoare economice din unele state ale UE, în special în Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Germania şi o parte a ţărilor nordice au făcut paşi importanţi în calea adoptării modelului economiei circulare, şi asta le-a costat. Acum consideră că este nedrept ca ele să facă eforturi financiare care le afectează competitivitatea, iar companiile din alte ţări europene să beneficieze de un tratament diferit. De aceea, ele cer acum ca firmele din toate ţările Uniunii să fie tratate egal. Ceea ce este important de reţinut aici este că firmele care au înregistrat progrese în implementarea modelelor de economie circulară au atins deja stadiul de maturitate şi o fac în condiţiile unor sisteme economice în care relaţiile între companii şi consumatori, cele de simbioză industrială şi cele legate de promovarea sustenabilităţii pe lanţul valoric sunt deja mature, implicând doar ajustări marginale. Acest aspect este de o vitală importanţă atunci când analizăm provocările, riscurile şi oportunităţile economiei circulare pentru România şi ţările baltice, central şi est-europene.

Este România pregătită pentru economia circulară?

Într-un fel, răspunsul poate fi simplu – NU, nu este. Motivele sunt simple, nu însă şi implicaţiile pentru economia României. Dacă analizăm câţiva indicatori macro-economici de bază în ce priveşte eficienţa în utilizarea resurselor, putem să concluzionăm foarte uşor că nu doar situaţia nu este deloc fericită, ci chiar perspectivele sunt îngrijorătoare, dacă nu reuşim să canalizăm atenţia patronatelor şi a guvernului pentru re-gândirea traiectoriei economiei şi stimularea unei treceri rapide la economia circulară.

Este important de observat că, în ceea ce priveşte eficienţa utilizării resurselor, măsurată prin intermediul valorii economice în PIB generată la fiecare kg de resurse primare folosite, România este cea mai puţin performantă economie din Uniunea Europeană. Astfel, la fiecare kg de resurse primare extrase din mediul natural şi folosite în economie, este generată valoare economică de 0.34 €, de peste 6 ori mai mică decât media la nivelul UE, de peste 10 ori mai mică decât în economiile Luxemburgului, Olandei, şi Marii Britanii, şi de 1.5-4 ori mai redusă prin comparaţie cu ţările din blocul central şi est-european. Doar Bulgaria şi Estonia se apropie de “performanţele” economice ale României.
În ceea ce priveşte consumul intern de resurse (măsurat în tone/capita), România a înregistrat o creştere de peste 3 ori a acestuia în perioada 2000-2014, în timp ce media la nivelul UE a scăzut uşor, de la 16.8 la 13.3 tone/capita. Desigur că poate fi argumentat că o astfel de creştere nu este în mod necesar un semnal negativ, pentru că în aceeaşi perioadă am avut o creştere semnificativă a PIB şi implicit a economiei. Dar dacă punem alături rata creşterii consumului intern de resurse (314%) şi rata creşterii PIB (192%) pentru aceeaşi perioadă (2000-2014), se poate observa că avem de-a face cu o creştere economică situată departe de principiile economiei circulare şi nu doar atât. Diferenţa între cele două rate de creştere se explică prin faptul că România foloseşte tot mai multe resurse naturale, dar produce cu acestea valoare economică mică. Un exemplu elocvent este sectorul forestier şi al producţiei de mobilă: noi preferăm să defrişăm pădurile şi să le vindem ca material brut, precum buştenii sau cheresteaua, în loc să încurajăm industria mobilei să se dezvolte, aşa încât cu aceleaşi resurse (sau chiar mai puţine) să producem valoare economică superioară.

Dacă mergem în profunzime şi analizăm indicatori specifici, situaţia devine dramatică, ilustrând eşecul politicilor naţionale în domeniul managementului sustenabil al resurselor naturale.

În ceea ce priveşte productivitatea apei, România este din nou pe ultimul loc din Europa, producând valoare economică de 10 Euro la fiecare m3 de apă extrasă din mediul natural. În privinţa acestui indicator, comparaţiile cu alte state europene par ridicole. Luxemburg, de exemplu, produce 788 Euro la fiecare m3 de apă folosită. Chiar dacă se poate afirma, pe bună dreptate, că economia statului luxemburghez este bazată esenţialmente pe servicii, mai precis servicii financiare, motiv pentru care este de aşteptat ca Luxemburg să aibă performanţe macroeconomice legate de utilizarea resurselor mult mai bune, totuşi sunt state ale UE în care ponderea industriei a rămas importantă (precum Olanda, Marea Britanie sau Irlanda), unde productivitatea apei este cu mult mai mare decât cea din România, după cum se poate observa din graficul de mai jos.

În România, performanţele foarte slabe în acest domeniu sunt rezultatul direct al construcţiei politicilor publice în domeniul managementului resurselor de apă, care mai degrabă încurajează utilizarea excesivă a apei decât economia acestei resurse preţioase. De exemplu, faptul că Administraţia Naţională Apele Române este în acelaşi timp autoritatea de reglementare, autorizare şi control a operatorilor dar şi cea care administrează resursa de apă publică, reprezintă unul din stimulenţii instituţionali cei mai puternici în favoarea risipei de apă. Concret, pentru ANAR este contraproductiv să stimuleze creşterea productivităţii apei, atâta timp cât aceasta afecteză vânzările de apă din corpurile naturale administrate. În România, apa este considerată o resursă ieftină şi disponibilă în cantităţi la discreţie, motiv pentru care în rândul companiilor nu există interes pentru utilizarea ei eficientă. De altfel, în analiza din 2015 realizată de Asociaţia Green Revolution asupra percepţiei companiilor faţă de riscurile de epuizare a resurselor de apă, 50.9% dintre companii nu se consideră ameninţate de aceste riscuri, nici măcar pe termen lung, cu toate că 61.5% sunt alimentate cu apă din reţelele municipale şi implicit, în cazul unor crize de apă, ar fi nevoite să îşi diminueze consumurile şi implicit activitatea în favoarea consumatorilor casnici.

Rapoartele anuale ale stării mediului la nivel naţional conţin unele din datele cele mai contradictorii legate de consumurile de apă. De exemplu, cantităţile totale de apă pentru populaţie, prelevate din sursele de apă la nivel naţional, au fost raportate ca şi cum ar fi scăzut aproape constant în perioada 2010-2014, în ciuda faptului că, în aceeaşi perioadă, numărul locuinţelor racordate la aceste sisteme a crescut substanţial, iar datele INSSE arată o creştere a consumului de apă în sectorul rezidenţial, contrar celor raportate de ANAR.

La capitolul emisii de gaze cu efect de seră, un indicator al energo-intensităţii economiei, suntem a 23-a ţară din Uniune atunci când acestea sunt raportate la unitatea valorică economică în PIB, chiar dacă la emisiile pe capita suntem printre campionii Europei. Dincolo de credibilitatea datelor raportate atât în cadrul Eurostat cât şi de către Ministerul Mediului şi INSSE, această aparentă performanţă legată de emisiile de gaze cu efect de seră trebuie înţeleasă mai degrabă ca pe un indicator al sărăciei. Sumarizând, suntem săraci, iar ceea ce producem, producem cu eficienţă energetică foarte scăzută.
În ce priveşte managementul deşeurilor, situaţia este foarte îngrijorătoare, iar şansele României de a atinge obiectivele pachetului legislativ enumerate mai sus sunt de domeniul imposibilului. Astfel, chiar dacă rata globală de eliminare a deşeurilor prin depozitare se situează în jurul valorii de 52%, “performanţă” care mai spală ruşinea celor 84% deşeuri municipale eliminate prin depozitare finală datorită contribuţiei industriei, distanţa până la cei 10% este uriaşă, având în vedere că domeniul unde rata trebuie fundamental îmbunătăţită este tocmai cel al deşeurilor municipale. Este demn de remarcat că există încă fluxuri importante de deşeuri de tip municipal şi deşeuri din agricultură şi biomasă, care nu sunt cuantificate cu o precizie acceptabilă, astfel încât datele de mai sus prezintă partea optimistă a realităţii.

Dacă mergem mai departe la rata de reciclare a deşeurilor municipale, România este “performerul” Europei, reciclând până la 3% din acestea, în condiţiile în care nici o altă ţară din UE nu reciclează mai puţin de 10%. În aceste circumstanţe, atingerea ţintei de 65% este de domeniul ficţiunii, chiar şi în condiţiile în care mai sunt 14 ani până la data limită.

Astfel, nu este de mirare să descoperim că, în statisticile Eurostat, economia României se numără printre cele 3 economii (alături de Malta şi Estonia) unde nu s-a realizat decuplarea creşterii economice de la presiunea asupra mediului şi a resurselor naturale, iar şansele ca acest lucru să se producă sunt minime.

Aşadar, este clar că economia României este prinsă pe picior greşit de acest pachet legislativ de politică economică, mergând într-o cu totul altă direcţie decât majoritatea covârşitoare a economiilor Uniunii Europene. De aceea, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem acum este nu dacă ne va costa, ci cât ne va costa, în lipsa unor acţiuni ferme din partea statului român şi a patronatelor.

Preluat de pe green-report.ro

• Prec
• Mai departe