• Introducerea unor rate de reciclare obligatorii pentru diferitele categorii de deÅŸeuri, cascadate ulterior, în baza obligaÅ£iilor EPR (Extended Producer Responsibility/ Responsabilitatea Extinsă a Producătorului), companiilor care introduc pe piaţă bunuri ce rezultă ulterior în deÅŸeuri. De exemplu, deÅŸeurile de mase plastice, sticlă, metale, hârtie ÅŸi carton, ca ÅŸi deÅŸeurile biodegradabile, nu vor mai fi acceptate pentru depozitarea finală.
• Introducerea obligativităţii reproiectării produselor cu două obiective: a) creÅŸterea proporÅ£iei materiilor prime provenite din reciclare în totalul materiilor prime utilizate de companii; ÅŸi b) creÅŸterea gradului de reciclabilitate a produselor la finele ciclului de viaţă, concomitent cu rescrierea Codului European al DeÅŸeurilor în vederea reconsiderării unor deÅŸeuri drept materii prime secundare.
• Adoptarea de instrumente economice de promovare a reutilizării ÅŸi stimulare a simbiozei industriale ÅŸi a produselor mai ecologice.
• CreÅŸterea ratei de reciclare a deÅŸeurilor municipale la minimum 65% până în anul 2030.
• CreÅŸterea ratei de reciclare a deÅŸeurilor de ambalaje la minimum 75% până în 2030.
• Plafonarea ratei de eliminare finală pentru toate categoriile de deÅŸeuri la un maxim de 10% până în anul 2030, inclusiv prin instrumente fiscale ÅŸi de de coerciÅ£ie, precum interzicerea depozitării deÅŸeurilor colectate separat ÅŸi suprataxarea depozitării deÅŸeurilor.
• Reducerea cu 50% a deÅŸeurilor alimentare până în 2030.
• Introducerea de standarde ÅŸi obligaÅ£ii minime la utilizatorii de apă cu privire la ratele de recirculare obligatorii, în funcÅ£ie de sector.

După cum se poate observa, obligaÅ£iile legale rezultate din pachetul “economiei circulare” nu se referă doar la deÅŸeurile municipale ÅŸi serviciile de salubrizare, ci mai degrabă la sectoarele industriale care introduc pe piaţă bunuri ÅŸi ambalaje care ajung, ulterior folosirii, deÅŸeuri ce trebuie recuperate pentru valoarea lor economică sau pentru minimizarea impactului asupra mediului.

MotivaÅ£iile conceptului de “economie circulară” în Europa

Chiar dacă, la prima vedere, conceptul de economie circulară pare să fie motivat de raÅ£iuni de mediu, totuÅŸi majoritatea rapoartelor ÅŸi a documentelor care fundamentează pachetul legislativ aprobat în 2015 subliniază o paletă mai largă de motivaÅ£ii ÅŸi cu implicaÅ£ii mult mai profunde asupra evoluÅ£iei economiei europene pe termen mediu ÅŸi lung.

SpecialiÅŸtii Comisiei Europene afirmau recent, într-un raport al Platformei UE pentru evaluarea eficienÅ£ei utilizării resurselor, că, “EficienÈ›a în utilizarea resurselor nu înseamnă doar să fim ‘verzi’, oricât am fi de încântaÈ›i de asta”.

În contextului volatilităţii tot mai crescute a preÅ£urilor materiilor prime de bază din ultimii ani, economia europeană a înregistrat una dintre cele mai prelungite perioade de încetinire a creÅŸterii economiei, aceasta fiind dependentă foarte mult de resurse primare importate de pe alte continente.
ExperienÅ£a colaborării energetice cu Rusia s-a dovedit profund dezamăgitoare pentru liderii europeni, nici unul din marile proiecte energetice nefiind realizat până în prezent, Rusia dovedindu-se un partener în care nu se poate avea încredere ÅŸi un jucător foarte abil în a specula slăbiciunile economiei europene, mai ales în ce priveÅŸte deficitul de resurse primare energetice de pe bătrânul continent. De aceea, atunci când au propus pachetul economiei circulare, liderii UE au insistat ca el să fie luat în considerare de patronate ÅŸi asociaÅ£iile industriaÅŸilor drept decizia fermă a UE de a se proteja cât mai mult de riscurile volatilităţii preÅ£urilor pe pieÅ£ele internaÅ£ionale ÅŸi de a reduce dependenÅ£a de resursele energetice ale Rusiei. AÅŸadar, avem de-a face cu o motivaÅ£ie care Å£ine de securizarea economiei europene.

Mai mult, am fi naivi dacă am ignora faptul că, dacă UE încearcă să se apere tot mai mult de “inamicii” externi, în interiorul UE nu ar exista războaie economice între statele membre ÅŸi între anumite companii ÅŸi altele. Dimensiunea industriei de lobby de pe lângă Comisia ÅŸi Parlamentul European este incredibilă, semn că interesele comerciale aflate în joc sunt uriaÅŸe. Este cunoscut faptul că firmele din multe sectoare economice din unele state ale UE, în special în Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Germania ÅŸi o parte a ţărilor nordice au făcut paÅŸi importanÅ£i în calea adoptării modelului economiei circulare, ÅŸi asta le-a costat. Acum consideră că este nedrept ca ele să facă eforturi financiare care le afectează competitivitatea, iar companiile din alte ţări europene să beneficieze de un tratament diferit. De aceea, ele cer acum ca firmele din toate ţările Uniunii să fie tratate egal. Ceea ce este important de reÅ£inut aici este că firmele care au înregistrat progrese în implementarea modelelor de economie circulară au atins deja stadiul de maturitate ÅŸi o fac în condiÅ£iile unor sisteme economice în care relaÅ£iile între companii ÅŸi consumatori, cele de simbioză industrială ÅŸi cele legate de promovarea sustenabilităţii pe lanÅ£ul valoric sunt deja mature, implicând doar ajustări marginale. Acest aspect este de o vitală importanţă atunci când analizăm provocările, riscurile ÅŸi oportunităţile economiei circulare pentru România ÅŸi ţările baltice, central ÅŸi est-europene.

Este România pregătită pentru economia circulară?

Într-un fel, răspunsul poate fi simplu – NU, nu este. Motivele sunt simple, nu însă ÅŸi implicaÅ£iile pentru economia României. Dacă analizăm câÅ£iva indicatori macro-economici de bază în ce priveÅŸte eficienÅ£a în utilizarea resurselor, putem să concluzionăm foarte uÅŸor că nu doar situaÅ£ia nu este deloc fericită, ci chiar perspectivele sunt îngrijorătoare, dacă nu reuÅŸim să canalizăm atenÅ£ia patronatelor ÅŸi a guvernului pentru re-gândirea traiectoriei economiei ÅŸi stimularea unei treceri rapide la economia circulară.

Este important de observat că, în ceea ce priveÅŸte eficienÅ£a utilizării resurselor, măsurată prin intermediul valorii economice în PIB generată la fiecare kg de resurse primare folosite, România este cea mai puÅ£in performantă economie din Uniunea Europeană. Astfel, la fiecare kg de resurse primare extrase din mediul natural ÅŸi folosite în economie, este generată valoare economică de 0.34 €, de peste 6 ori mai mică decât media la nivelul UE, de peste 10 ori mai mică decât în economiile Luxemburgului, Olandei, ÅŸi Marii Britanii, ÅŸi de 1.5-4 ori mai redusă prin comparaÅ£ie cu ţările din blocul central ÅŸi est-european. Doar Bulgaria ÅŸi Estonia se apropie de “performanÅ£ele” economice ale României.
În ceea ce priveÅŸte consumul intern de resurse (măsurat în tone/capita), România a înregistrat o creÅŸtere de peste 3 ori a acestuia în perioada 2000-2014, în timp ce media la nivelul UE a scăzut uÅŸor, de la 16.8 la 13.3 tone/capita. Desigur că poate fi argumentat că o astfel de creÅŸtere nu este în mod necesar un semnal negativ, pentru că în aceeaÅŸi perioadă am avut o creÅŸtere semnificativă a PIB ÅŸi implicit a economiei. Dar dacă punem alături rata creÅŸterii consumului intern de resurse (314%) ÅŸi rata creÅŸterii PIB (192%) pentru aceeaÅŸi perioadă (2000-2014), se poate observa că avem de-a face cu o creÅŸtere economică situată departe de principiile economiei circulare ÅŸi nu doar atât. DiferenÅ£a între cele două rate de creÅŸtere se explică prin faptul că România foloseÅŸte tot mai multe resurse naturale, dar produce cu acestea valoare economică mică. Un exemplu elocvent este sectorul forestier ÅŸi al producÅ£iei de mobilă: noi preferăm să defrişăm pădurile ÅŸi să le vindem ca material brut, precum buÅŸtenii sau cheresteaua, în loc să încurajăm industria mobilei să se dezvolte, aÅŸa încât cu aceleaÅŸi resurse (sau chiar mai puÅ£ine) să producem valoare economică superioară.

Dacă mergem în profunzime ÅŸi analizăm indicatori specifici, situaÅ£ia devine dramatică, ilustrând eÅŸecul politicilor naÅ£ionale în domeniul managementului sustenabil al resurselor naturale.

În ceea ce priveÅŸte productivitatea apei, România este din nou pe ultimul loc din Europa, producând valoare economică de 10 Euro la fiecare m3 de apă extrasă din mediul natural. În privinÅ£a acestui indicator, comparaÅ£iile cu alte state europene par ridicole. Luxemburg, de exemplu, produce 788 Euro la fiecare m3 de apă folosită. Chiar dacă se poate afirma, pe bună dreptate, că economia statului luxemburghez este bazată esenÅ£ialmente pe servicii, mai precis servicii financiare, motiv pentru care este de aÅŸteptat ca Luxemburg să aibă performanÅ£e macroeconomice legate de utilizarea resurselor mult mai bune, totuÅŸi sunt state ale UE în care ponderea industriei a rămas importantă (precum Olanda, Marea Britanie sau Irlanda), unde productivitatea apei este cu mult mai mare decât cea din România, după cum se poate observa din graficul de mai jos.

În România, performanÅ£ele foarte slabe în acest domeniu sunt rezultatul direct al construcÅ£iei politicilor publice în domeniul managementului resurselor de apă, care mai degrabă încurajează utilizarea excesivă a apei decât economia acestei resurse preÅ£ioase. De exemplu, faptul că AdministraÅ£ia NaÅ£ională Apele Române este în acelaÅŸi timp autoritatea de reglementare, autorizare ÅŸi control a operatorilor dar ÅŸi cea care administrează resursa de apă publică, reprezintă unul din stimulenÅ£ii instituÅ£ionali cei mai puternici în favoarea risipei de apă. Concret, pentru ANAR este contraproductiv să stimuleze creÅŸterea productivităţii apei, atâta timp cât aceasta afecteză vânzările de apă din corpurile naturale administrate. În România, apa este considerată o resursă ieftină ÅŸi disponibilă în cantităţi la discreÅ£ie, motiv pentru care în rândul companiilor nu există interes pentru utilizarea ei eficientă. De altfel, în analiza din 2015 realizată de AsociaÅ£ia Green Revolution asupra percepÅ£iei companiilor faţă de riscurile de epuizare a resurselor de apă, 50.9% dintre companii nu se consideră ameninÅ£ate de aceste riscuri, nici măcar pe termen lung, cu toate că 61.5% sunt alimentate cu apă din reÅ£elele municipale ÅŸi implicit, în cazul unor crize de apă, ar fi nevoite să îÅŸi diminueze consumurile ÅŸi implicit activitatea în favoarea consumatorilor casnici.

Rapoartele anuale ale stării mediului la nivel naÅ£ional conÅ£in unele din datele cele mai contradictorii legate de consumurile de apă. De exemplu, cantităţile totale de apă pentru populaÅ£ie, prelevate din sursele de apă la nivel naÅ£ional, au fost raportate ca ÅŸi cum ar fi scăzut aproape constant în perioada 2010-2014, în ciuda faptului că, în aceeaÅŸi perioadă, numărul locuinÅ£elor racordate la aceste sisteme a crescut substanÅ£ial, iar datele INSSE arată o creÅŸtere a consumului de apă în sectorul rezidenÅ£ial, contrar celor raportate de ANAR.

La capitolul emisii de gaze cu efect de seră, un indicator al energo-intensităţii economiei, suntem a 23-a Å£ară din Uniune atunci când acestea sunt raportate la unitatea valorică economică în PIB, chiar dacă la emisiile pe capita suntem printre campionii Europei. Dincolo de credibilitatea datelor raportate atât în cadrul Eurostat cât ÅŸi de către Ministerul Mediului ÅŸi INSSE, această aparentă performanţă legată de emisiile de gaze cu efect de seră trebuie înÅ£eleasă mai degrabă ca pe un indicator al sărăciei. Sumarizând, suntem săraci, iar ceea ce producem, producem cu eficienţă energetică foarte scăzută.
În ce priveÅŸte managementul deÅŸeurilor, situaÅ£ia este foarte îngrijorătoare, iar ÅŸansele României de a atinge obiectivele pachetului legislativ enumerate mai sus sunt de domeniul imposibilului. Astfel, chiar dacă rata globală de eliminare a deÅŸeurilor prin depozitare se situează în jurul valorii de 52%, “performanţă” care mai spală ruÅŸinea celor 84% deÅŸeuri municipale eliminate prin depozitare finală datorită contribuÅ£iei industriei, distanÅ£a până la cei 10% este uriaşă, având în vedere că domeniul unde rata trebuie fundamental îmbunătăţită este tocmai cel al deÅŸeurilor municipale. Este demn de remarcat că există încă fluxuri importante de deÅŸeuri de tip municipal ÅŸi deÅŸeuri din agricultură ÅŸi biomasă, care nu sunt cuantificate cu o precizie acceptabilă, astfel încât datele de mai sus prezintă partea optimistă a realităţii.

Dacă mergem mai departe la rata de reciclare a deÅŸeurilor municipale, România este “performerul” Europei, reciclând până la 3% din acestea, în condiÅ£iile în care nici o altă Å£ară din UE nu reciclează mai puÅ£in de 10%. În aceste circumstanÅ£e, atingerea Å£intei de 65% este de domeniul ficÅ£iunii, chiar ÅŸi în condiÅ£iile în care mai sunt 14 ani până la data limită.

Astfel, nu este de mirare să descoperim că, în statisticile Eurostat, economia României se numără printre cele 3 economii (alături de Malta ÅŸi Estonia) unde nu s-a realizat decuplarea creÅŸterii economice de la presiunea asupra mediului ÅŸi a resurselor naturale, iar ÅŸansele ca acest lucru să se producă sunt minime.

AÅŸadar, este clar că economia României este prinsă pe picior greÅŸit de acest pachet legislativ de politică economică, mergând într-o cu totul altă direcÅ£ie decât majoritatea covârÅŸitoare a economiilor Uniunii Europene. De aceea, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem acum este nu dacă ne va costa, ci cât ne va costa, în lipsa unor acÅ£iuni ferme din partea statului român ÅŸi a patronatelor.

Preluat de pe green-report.ro